preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload preload

Liternet - Legături bolnăvicioase - pur şi simplu frumos! (Laura Popescu)

Scriu la cald, tocmai ce am văzut Legături bolnăvicioase (premiera pe 7 aprilie în Bucureşti, după cea de pe 6 de la Cluj) şi înţeleg acum foarte bine de ce promovarea filmului s-a făcut pe un blog. Păcat însă că n-am ajuns încă mari consumatori de bloguri pe-aici prin România. Povestea asta cu legăturile bolnăvicioase e ca un blog şi pe un blog ar merita criticată, într-un loc în care oamenii n-au învăţat încă "să dea bine". Au trecut câteva ore de la film şi mi s-a schimbat starea. De unde la început nu îţi vine să vorbeşti mare lucru să nu pierzi ceva dintr-o savoare ce ţi-a rămas, după câteva ore e exact invers, dai pe-afară, iar filmul ăsta chiar merită să nu treacă neobservat. N-am citit cartea Ceciliei Ştefănescu, vorbesc deci din categoria "văzut film, nu citit carte".

Alex e o fată de la ţară, studentă la Litere ce se mută în gazdă în bloc cu colega ei, Kiki. Fetele se apropie şi prietenia lor nu rămâne o simplă prietenie. În povestea lor de dragoste se antrenează tot ce e în jur - zilele lungi la film întinse de la "matineu" la ultimul film de seară, chiulul de la ore, cadourile de la Meli Melo, plaja pe acoperiş, nopţile petrecute împreună printre ursuleţii de pluş.

Se vorbeşte despre acea dragoste provocată de romantismul idealizat şi de visarea specifică celor de la Litere, aprinsă de ignoranţa şi uimirea în faţa Bucureştiului mare, murdar, sofisticat, ca un magnet urât şi plin de lucruri interesante şi de misterul în care se deghizează labilitatea emoţională a unei fete cu un trecut incert. Povestea te poartă prin scene la care te frustrezi la fel de tare precum personajele, că s-au terminat: programul la facultate, la bibliotecă, filmele, şi fetele ies din cadru, dar ai fi vrut să rămână mai mult. Filmul vorbeşte curat despre prima iubire în care nu visezi decât la momentul următor, nu îţi faci planuri, nu pui la cale credite sau copii. Sentimentul în sine. Când te izbeşte te izbeşte şi când trece trece. Iar când te-a izbit e un simplu fenomen al naturii astfel că dezbaterile cu privire la moralitate în cazul său sunt degeaba. Povestea deci poate fi şi cu lesbiene (discuţia de la conferinţa de presă s-a purtat, din păcate, în jurul acestei teme, deşi cuvântul lesbiene este aici singura şi cea mai tristă etichetă). În povestea lor neaşteptată, fetele au acea privire asupra României, specifică celui pe care dragostea îl fereşte de realitate şi pentru care istoria nu înseamnă mare lucru: pompieri, bar, discoteca de la ţară, ţiganii cu capul bandajat şi cu telefonul lipit de ghips la ureche, vacile şi măgarii sunt făcuţi doar ca să râdă fetele mai bine, iar în spatele privirii lor, ochiul regizorului e prea fin şi prea empatic pentru a face din film (sau din dragoste) un eseu. Şi prima dragoste nici nu ne întoarce destinele pe dos şi nu constituie de obicei decât o experienţă mică în economia vieţii - iar aici e povestea de prim plan ce face umbră uneia spuse doar pe jumătate sau poate doar înţelese (greşit) de spectatori.

Kiki (Maria Popistaşu) al doilea personaj principal, dar cel mai interesant, cel care, dacă n-ai fi trecut cât de cât prin viaţă, te-ar putea prinde la fel de tare ca pe Alex din film, are un frate. Acest frate e gelos pe orice mişcare a surorii, îi face scene şi îşi trăieşte viaţa despre care altminteri nu avem timp să aflăm prea multe, între chin şi triumf (în filmul de faţă mai mult chin, dar intuim că poate în trecut era mai mult triumf). Kiki e sofisticată, debusolată, instabilă emoţional, vulnerabilă şi ahtiată după afectivitate, iar în gesturile schiţate pe jumătate ale actriţei se citeşte o poveste despre dominare şi dependenţă al cărui farmec dispare îndată ce începi să îl judeci. Prima dragoste trece, ziceam, dar în spatele ei, înainte şi după rămâne dragostea de-o viaţă, fie ea nefirească şi cu probleme, totuşi dragoste, a unui personaj care, la fel precum Alex, nu a avut de ales atunci când s-a îndrăgostit. Sandu (Tudor Chirilă) e un personaj creat din spasme şi din pauze, atât de puternic şi de nerezolvat însă încât rămâi să te întrebi după ce se termină filmul, ce s-o mai fi întâmplat cu el.

Din fericire, în filmul ăsta personajele nu învaţă nimic, nu trag concluzii, nu primesc lecţii de viaţă. Înţelegerile nu au loc în urma unor discuţii chiar dacă discuţiile sunt purtate, şi chiar dacă în ele sunt atinse, cum spunea azi la conferinţa de presă Cecilia Ştefănescu, "marile teme" (dragostea, perversitatea, incestul?) Concluziile lor sunt trase şi uitate într-o clipită, căci în dragostea care te doare, care te rupe în două, literatura nu are valoare nici cât negrul sub unghie "în nici un sistem de gândire", cum spune Alex, personajul Ioanei Barbu. Maturizarea are loc fix în momentele când nu gândeşti câtuşi de puţin şi faptul că filmul lui Tudor Giurgiu are puterea să arate lucrul ăsta atât de clar şi de senin e realmente o premieră la noi. La final te plesneşte o pace şi un oftat de mulţumire că ştii cum e.

Pe ecran se derulează genericul, unde Tudor Giurgiu dedică filmul bunicii sale Lila, cea care l-a dus la primul film din viaţa lui, care s-a întâmplat să fie Tunurile din Navarone. Debutul lui în lung metraj a fost unul simplu şi curat, pentru care a aşteptat mult dar aşteptarea nu l-a făcut să cadă în păcatul de a vrea să zică totul. E doar un film nu prea mare, foarte frumos şi uimitor de clar şi de personal. Bunica Lila trebuie să fi fost un om pe cinste.

{ English Language Icon }


Making of