Idee bizară mi-a trecut prin cap, după ce-am văzut Legături bolnăvicioase: dacă Cecilia Ştefănescu nu şi-ar fi scris cartea, dacă şi-ar fi adus personajele direct pe ecran, iar după aceea le-ar fi plasat într-un roman (se obişnuieşte, cu condiţia renunţării la unele orgolii), cred că acesta din urmă ar fi fost superior. Deşi scriitoarea este şi autoarea scenariului, deşi semnează şi dialogurile, împreună cu Răzvan Rădulescu, filmul seamănă, în primul rând, cu regizorul său, cu Tudor Giurgiu. Nu regăsim bezmeticeala scriiturii tinerei prozatoare, jocul ţopăit de-a fragmentarismul, cazna - deghizată în ghiduşie - de a violenta lexicul. Cecilia Ştefănescu are, bănuiesc, un anumit instinct cinematografic, din moment ce a avut încredere în cel care i-a citit cartea cu alţi ochi. Acelaşi sentiment fragil, ce nu a apucat să capete consistenţă, dragostea trăită de două tinere, tăvălită prin sofisticării în carte, este filmată, acum, cu o asemenea fluiditate, încât ceea ce vedem este aproape „un document” - cum ar fi spus Truffaut, cineastul apropiat sufletului lui Tudor Giurgiu - despre naşterea iubirii. O fată (Maria Popistaşu) este mai pregătită, vom înţelege mai târziu că are exerciţiul „legăturilor bolnăvicioase”; cealaltă se lasă atrasă într-un joc în care se descoperă, cu uimire, pe sine însăşi, înfrângându-şi teama, limitele unei anumite educaţii, alungând un demon, abandonându-se altuia. Camera se apropie cu sfială de chipul acestei extraordinare Ioana Barbu - la un prim rol important - ca şi cum ar vrea să nu o sperie, să nu-i omoare tresăririle. Actriţa ascunde şi dezvăluie, în acelaşi timp, bănuieşte şi se teme de propriile ei presimţiri, exprimate, cinematografic vorbind, doar prin detalii, mici avertismente. Potenţialul celor două interprete, egal în registrul sever şi în cel ludic, cărarea pe care le-a tăiat-o regizorul – ar fi putut asigura, ele singure, izbucnirea dramei, fără istoria complementară a incestului, mai mult un moft literar şi nu o fatalitate, aşa cum o cunoaştem din filme clasice, precum Vaghe stele dell’Orsa (Visconti), sau din Le souffle au coeur (Malle). Filmul poartă, din păcate, această scamă a romanului, aşa cum nu a putut evita opintirea într-o greu digerabilă dizertaţie a celor două studente la Litere despre René al lui Chateaubriand, la barul comunal şi pe uliţa satului, cu fraze ex cathedra despre fiziologia incestului şi nu ştiu ce mesaj „nobil” aflat „la bază”. Un alt scenariu ar fi fost, poate, mai adecvat angajamentului estetic al autorului şi al echipei sale (imagine:Alexandru Sterian), dar ceea ce Giurgiu a avut de demonstrat a făcut-o cu prisosinţă. S-a născut un autor.

{ English  }